cum ne adresăm în scrisori?

1 Septembrie, 2016

Articolul doamnei Rodica Zafiu „Vă rog, găsiţi ataşat…” (îl recomand călduros!), m-a animat să notez cîte ceva despre modurile de adresare în corespondenţa scrisă de astăzi.

Care sunt formulele corecte de adresare (salut) într-o scrisoare sau email?

orice scrisoare (electronică sau pe hîrtie) se începe cu una din posibilele formule:

„Stimată doamnă X,” / „Stimate domnule Y,”

„Dragă doamnă X, / Dragă domnule Y,”

„Dragă X,”

„Draga mea X, / dragul meu Y,”

„Dragii mei,”

(şi mai există diverse formule sofisticate, pentru cazuri în care scrii unui rege, ministru, sau alte persoane de rang extrem de înalt, de tipul „Sire,”)

Ce se întîmplă în realitate?

Tot studentul şi fel de fel de inşi necunoscuţi îmi trimit email-uri care încep cu „Bună ziua,…”

Nu ştiu cui i-a venit ideea asta la început, şi cum de a reuşit s-o răspîndească aşa de mult în spaţiul românesc!

În viaţa cotidiană, am fost cu toţii învăţaţi de mici să salutăm oamenii dimineaţa cu „bună dimineaţa” şi seara cu „bună seara”, şi nimănui nu i-ar trece prin cap să spună „Bună ziua” noaptea la 12.

Ei bine, cînd cineva îţi scrie un email la miezul nopţii, îl începe fix cu „bună ziua,…”.  Iar tu îl citeşti a doua zi dimineata, şi tot „bună ziua…” apare scris. Măcar să fi inventat cineva un program de email care să insereze un cod dinamic html, care să modifice acest salut verbal în funcţie de oră la care deschizi scrisoarea electronică, şi să-ţi afişeze corect, dimineaţă un „bună dimineaţa…” şi seara un „bună seara…”.

Deci nu, nu e deloc o idee bună să începi un email cu „bună ziua”!

În plus, ce e de remarcat, e că dacă în perioada interbelică oamenii încă se salutau cu sublinierea adresării personale, în comunism adresarea a devenit tot mai anonimă şi mai timidă, conformă cu intimidarea care a practicat-o sistemul politic împotriva societăţii.
Pînă în interbelic (şi poate şi pînă prin anii 50-60, însă tot mai rar) oamenii se salutau cu:

„Bună ziua, doamnă Popescu!”

sau, dacă nu ştiau cum o cheamă pe doamna respectivă, dar o cunoşteau din vedere, atunci spuneau:

„Bună ziua, doamnă!”

în comunism, s-a încetăţenit varianta:

„Bună ziua!”

şi atît! Fără „domnule” fără „Ionescu” în coadă. Poate asta s-a întîmplat şi pentru că nimeni n-avea chef să zică „Bună ziua, tovarăşe!”, şi ca să zică „Bună ziua, domnule!” risca să fie pîrît la securitate că foloseşte termeni burghezo-moșierești (rîdem noi acum, dar în anii 50 teroarea era atotprezentă şi fiecare avea cîte o rudă care a fost arestată pe baza unei reclamaţii mincinoase, şi care uneori nu s-a mai întors niciodată acasă…)

Veţi zice că ce, nu e nevoie să îi spui celui pe care îl saluţi pe stradă, şi „domn”, şi pe numele de familie, din moment ce te uiţi la omul respectiv şi saluţi cu „bună ziua”. Însă în tradiţia clasică, şi după o logică elementară, lucrurile arată altfel:

În primul rînd un salut trebuie adresat cuiva anume. Ai putea spune „bună ziua” mai multor oameni care se află pe stradă, să zicem în staţia de tramvai, în jurul domnului Ionescu, şi care te privesc toţi şi se întreabă: „puştiul ăsta vorbeşte cu mine?”. Dacă spui „bună ziua, domnule Ionescu” lucrurile sînt clare.

Dealtfel, însuşi termenul de „formulă de adresare” spune totul: ea indică cui te „adresezi”, deci la ce adresă trimiţi mesajul tău. Îi dai drumul în vînt, sau îl trimiţi cuiva anume (domnului/doamnei X)?

În al doilea rînd, a te adresa cu „domnule” şi cu numele de familie al persoanei e un semn de respect.

 

Anunțuri

în presa de azi citim, de ex. la Hotnews, că partidele PDL și PNL au decis „să fuzioneze prin contopire”. Așa o prostie, mai rar s-a auzit. A fuziona e sinonim cu a se contopi. Deci sintagma „să fuzionezi prin contopire” e un pleonasm caraghios și nimic mai mult, scos de discursul public tot mai semidoct al bravei noastre națiuni. Că greșeli există peste tot în lume, dar diferența e că la noi, dacă cineva lansează o prostie care sună mai cu moț, în loc s-o cenzureze imediat, o preiau toți cu mare iureș și o transformă în regulă nouă a limbii. Citește restul acestei intrări »

Citesc astazi in scrisoarea saptamanala a României Curate urmatoarea fraza:

” Astăzi îi ducem Avocatului Poporului lista cu semnături. semnează și tu scrisoarea prin care îi cerem să sesizeze Curtea Constituțională pe Legea Educației.”

Exprimarea de mai sus e o traducere mot-a-mot a variantei engleze: „…we ask him to adress the court on the law of education”. Desigur că, ca și în alte cazuri, acest „on” e specific limbii engleze și nu se potrivește cu limba română absolut deloc. In limba română nu poți spune că faci o sesizare pe ceva. Ci o faci despre, referitor la ceva. Ce înțelege un român normal dintr-asa o frază ca cea de mai sus, e că avocatul poporului pare să se așeze pe legea educației și să facă, stând asa călare pe lege, o sesizare la curtea constituțională.

In mod normal, fraza de mai sus ar fi trebuit sa fie: Citește restul acestei intrări »

am găsit la dexonline.ro o excelentă listă cu preluări/utilizări greșite de anglicisme în limba română. Ele sunt definite acolo astfel:

Calcurile lingvistice sunt un fenomen normal prin care limba evoluează. Totuși, adesea ele nu sunt necesare, în sensul că nu apar pentru a defini un termen inexistent în limbă, ci apar pur și simplu din lenea de a folosi cuvântul potrivit în procesul de traducere. (dexonline.ro)

Dexonline dă în continuare o excelentă listă cu astfel de calcuri lingvistice frecvente, la: http://m.dexonline.ro/articol/Calcuri_greșite

amintesc (citez) trei dintre ele, cu comentariile mele:

Citește restul acestei intrări »

(articol semnat Andrei Pleșu, în Dilema Veche)

Cu mai bine de trei ani în urmă am scris textul de mai jos. Ca de obicei, fără nici un efect. Îl reiau, pentru că e din ce în ce mai actual. Şi o fac, ca de obicei, fără iluzii. 

Ar trebui să ne fie tuturor ruşine de ceea ce se întîmplă în România de la o vreme. Am reuşit să intrăm în Europa, ieşind din rîndul lumii. Am devenit, ca niciodată parcă, o insulă absurdă, un conglomerat de dejecţii, plutind în derivă. Viaţa noastră cotidiană pendulează între ridicol şi convulsie, între mîrlănie şi delir. Sîntem cu toţii vinovaţi şi cu toţii victime. Cum ne-am mai putea reabilita în ochii noştri şi ai celorlalţi? Ce mai e de salvat? Uneori – deformare profesională – îmi spun că numai limba română, cu micul ei tezaur de împliniri intraductibile, merită încă o posteritate. Dar e limpede, pe de altă parte, că ea n-a fost niciodată mai batjocorită ca acum. Se vorbeşte sîngeros de urît, cu un apetit al promiscuităţii şi al degradării de care cu greu ne vom putea vindeca. Viaţa cetăţii a devenit o baie de vulgaritate. Sîntem în ochiul unui vîrtej toxic, al unei tornade, care riscă să ne desfigureze. Citește restul acestei intrări »

o construcție de care mă lovesc tot mai des în presa românească este „a face vorbire”.  Nu am reușit s-o găsesc în niciun dicționar. Pare să fie o expresie din jargonul  juridic, care a ajuns să fie folosită și în limbajul curent. Nu-mi explic deloc de ce o fi nevoie de ea – „a face vorbire” poate fi înlocuit absolut peste tot, chiar și în textele juridice, cu „a vorbi” sau „a discuta despre”.

două exemple de texte juridice:

Citește restul acestei intrări »

am găsit citatul care dă titlul de mai sus, în blogul Sarah in Romania, aici.

nu numai cei câțiva români care încă cunosc diferența dintre „an decât 100 de lei” si „nu am decât 100 de lei” sunt revoltați, amărați, descurajați, disperați, scârbiți de limba română pe care o citesc sau aud în jurul lor, ci și străinii care iubesc România. E tot mai neclar de ce continuă să o iubească… Dar dacă încă o iubesc, trebuie sa le mulțumim și să-i încurajăm că încă nu ne-au abandonat.

Recomand deci, cititorilor de limbă engleză, articolul The difference between a rap song and a waltz… de la Sarah in Romania, în care e vorba, printre altele, de o nouă taxă pe greșelile de limba: sin-taxa!

%d blogeri au apreciat asta: