cum ne adresăm în scrisori?

Articolul doamnei Rodica Zafiu „Vă rog, găsiţi ataşat…” (îl recomand călduros!), m-a animat să notez cîte ceva despre modurile de adresare în corespondenţa scrisă de astăzi.

Care sunt formulele corecte de adresare (salut) într-o scrisoare sau email?

orice scrisoare (electronică sau pe hîrtie) se începe cu una din posibilele formule:

„Stimată doamnă X,” / „Stimate domnule Y,”

„Dragă doamnă X, / Dragă domnule Y,”

„Dragă X,”

„Draga mea X, / dragul meu Y,”

„Dragii mei,”

(şi mai există diverse formule sofisticate, pentru cazuri în care scrii unui rege, ministru, sau alte persoane de rang extrem de înalt, de tipul „Sire,”)

Ce se întîmplă în realitate?

Tot studentul şi fel de fel de inşi necunoscuţi îmi trimit email-uri care încep cu „Bună ziua,…”

Nu ştiu cui i-a venit ideea asta la început, şi cum de a reuşit s-o răspîndească aşa de mult în spaţiul românesc!

În viaţa cotidiană, am fost cu toţii învăţaţi de mici să salutăm oamenii dimineaţa cu „bună dimineaţa” şi seara cu „bună seara”, şi nimănui nu i-ar trece prin cap să spună „Bună ziua” noaptea la 12.

Ei bine, cînd cineva îţi scrie un email la miezul nopţii, îl începe fix cu „bună ziua,…”.  Iar tu îl citeşti a doua zi dimineata, şi tot „bună ziua…” apare scris. Măcar să fi inventat cineva un program de email care să insereze un cod dinamic html, care să modifice acest salut verbal în funcţie de oră la care deschizi scrisoarea electronică, şi să-ţi afişeze corect, dimineaţă un „bună dimineaţa…” şi seara un „bună seara…”.

Deci nu, nu e deloc o idee bună să începi un email cu „bună ziua”!

În plus, ce e de remarcat, e că dacă în perioada interbelică oamenii încă se salutau cu sublinierea adresării personale, în comunism adresarea a devenit tot mai anonimă şi mai timidă, conformă cu intimidarea care a practicat-o sistemul politic împotriva societăţii.
Pînă în interbelic (şi poate şi pînă prin anii 50-60, însă tot mai rar) oamenii se salutau cu:

„Bună ziua, doamnă Popescu!”

sau, dacă nu ştiau cum o cheamă pe doamna respectivă, dar o cunoşteau din vedere, atunci spuneau:

„Bună ziua, doamnă!”

în comunism, s-a încetăţenit varianta:

„Bună ziua!”

şi atît! Fără „domnule” fără „Ionescu” în coadă. Poate asta s-a întîmplat şi pentru că nimeni n-avea chef să zică „Bună ziua, tovarăşe!”, şi ca să zică „Bună ziua, domnule!” risca să fie pîrît la securitate că foloseşte termeni burghezo-moșierești (rîdem noi acum, dar în anii 50 teroarea era atotprezentă şi fiecare avea cîte o rudă care a fost arestată pe baza unei reclamaţii mincinoase, şi care uneori nu s-a mai întors niciodată acasă…)

Veţi zice că ce, nu e nevoie să îi spui celui pe care îl saluţi pe stradă, şi „domn”, şi pe numele de familie, din moment ce te uiţi la omul respectiv şi saluţi cu „bună ziua”. Însă în tradiţia clasică, şi după o logică elementară, lucrurile arată altfel:

În primul rînd un salut trebuie adresat cuiva anume. Ai putea spune „bună ziua” mai multor oameni care se află pe stradă, să zicem în staţia de tramvai, în jurul domnului Ionescu, şi care te privesc toţi şi se întreabă: „puştiul ăsta vorbeşte cu mine?”. Dacă spui „bună ziua, domnule Ionescu” lucrurile sînt clare.

Dealtfel, însuşi termenul de „formulă de adresare” spune totul: ea indică cui te „adresezi”, deci la ce adresă trimiţi mesajul tău. Îi dai drumul în vînt, sau îl trimiţi cuiva anume (domnului/doamnei X)?

În al doilea rînd, a te adresa cu „domnule” şi cu numele de familie al persoanei e un semn de respect.