Chiar și generosul și seninul profesor Mircea Vasilescu, redactor șef al Dilemei Vechi și cadru al Universității București, a ajuns să se înfurie pe felul în care se vorbește astăzi limba română. In articolul săptămânal al dânsului de la Adevărul, cu ocazia zilei naționale de întâi decembrie 2013, critică acid, dar cu obișnuitul lui umor, uzul anglicismelor inutile și mai ales vulgaritatea limbii „oficiale” și a discursului public din mass-media:
Profesorul Vintilă Mihăilescu scria, de asemenea, că e tot mai des solicitat de jurnalişti să explice şi să comenteze “cum e românu’”. S-ar părea că există un interes tot mai mare al publicului pentru a lămuri anumite chestiuni privind identitatea naţională şi valorile româneşti. (…) Sunt nedumerit însă că toate aceste dileme identitare sunt orientate mai degrabă către valorile simbolice decât spre acele gesturi simple care ţin de puterea fiecăruia, nu de cine ştie ce valori majore, bune de scos de la naftalină de Ziua Naţională. Să luăm, de exemplu, limba română.(…)
(…) cuvintele englezeşti (…) : uneori inevitabile (căci încă n-avem termeni potriviţi în limba română), alteori folosite din snobism, alteori din incultură lingvistică şi comoditate, au devenit o prezenţă greu de combătut în vorbirea noastră cea de toate zilele. Observ în jurul meu, la oameni altminteri educaţi, că e chiar la modă să strecori, în vorbire, câte un “what the fuck” ca să te dai interesant. Citește restul acestei intrări »
Anunțuri

am găsit la dexonline.ro o excelentă listă cu preluări/utilizări greșite de anglicisme în limba română. Ele sunt definite acolo astfel:

Calcurile lingvistice sunt un fenomen normal prin care limba evoluează. Totuși, adesea ele nu sunt necesare, în sensul că nu apar pentru a defini un termen inexistent în limbă, ci apar pur și simplu din lenea de a folosi cuvântul potrivit în procesul de traducere. (dexonline.ro)

Dexonline dă în continuare o excelentă listă cu astfel de calcuri lingvistice frecvente, la: http://m.dexonline.ro/articol/Calcuri_greșite

amintesc (citez) trei dintre ele, cu comentariile mele:

Citește restul acestei intrări »

(articol semnat Andrei Pleșu, în Dilema Veche)

Cu mai bine de trei ani în urmă am scris textul de mai jos. Ca de obicei, fără nici un efect. Îl reiau, pentru că e din ce în ce mai actual. Şi o fac, ca de obicei, fără iluzii. 

Ar trebui să ne fie tuturor ruşine de ceea ce se întîmplă în România de la o vreme. Am reuşit să intrăm în Europa, ieşind din rîndul lumii. Am devenit, ca niciodată parcă, o insulă absurdă, un conglomerat de dejecţii, plutind în derivă. Viaţa noastră cotidiană pendulează între ridicol şi convulsie, între mîrlănie şi delir. Sîntem cu toţii vinovaţi şi cu toţii victime. Cum ne-am mai putea reabilita în ochii noştri şi ai celorlalţi? Ce mai e de salvat? Uneori – deformare profesională – îmi spun că numai limba română, cu micul ei tezaur de împliniri intraductibile, merită încă o posteritate. Dar e limpede, pe de altă parte, că ea n-a fost niciodată mai batjocorită ca acum. Se vorbeşte sîngeros de urît, cu un apetit al promiscuităţii şi al degradării de care cu greu ne vom putea vindeca. Viaţa cetăţii a devenit o baie de vulgaritate. Sîntem în ochiul unui vîrtej toxic, al unei tornade, care riscă să ne desfigureze. Citește restul acestei intrări »

o construcție de care mă lovesc tot mai des în presa românească este „a face vorbire”.  Nu am reușit s-o găsesc în niciun dicționar. Pare să fie o expresie din jargonul  juridic, care a ajuns să fie folosită și în limbajul curent. Nu-mi explic deloc de ce o fi nevoie de ea – „a face vorbire” poate fi înlocuit absolut peste tot, chiar și în textele juridice, cu „a vorbi” sau „a discuta despre”.

două exemple de texte juridice:

Citește restul acestei intrări »

am găsit citatul care dă titlul de mai sus, în blogul Sarah in Romania, aici.

nu numai cei câțiva români care încă cunosc diferența dintre „an decât 100 de lei” si „nu am decât 100 de lei” sunt revoltați, amărați, descurajați, disperați, scârbiți de limba română pe care o citesc sau aud în jurul lor, ci și străinii care iubesc România. E tot mai neclar de ce continuă să o iubească… Dar dacă încă o iubesc, trebuie sa le mulțumim și să-i încurajăm că încă nu ne-au abandonat.

Recomand deci, cititorilor de limbă engleză, articolul The difference between a rap song and a waltz… de la Sarah in Romania, în care e vorba, printre altele, de o nouă taxă pe greșelile de limba: sin-taxa!

aflu astăzi că diferite organizații religioase românești au făcut o dezvăluire epocală: cuvîntul CARD, citit de la coada la cap, iese dat dracului.

Ok, am mai văzut obsesii cu cifra fiarei, și tot felul de alte „cercetări” despre fragmente de muzica hard-rock, ascultate în sens invers, și care ar conține mesaje subliminale diabolice, etc. Insa, dragi români ortodocși si creștin-radicali, cine v-a pus să nu protestați cînd, în anii 90, băncile și omul de rînd s-au aruncat să schimbe cuvîntul clasic romanesc carte (ca în „carte de credit”), cu card? Citește restul acestei intrări »

După cum mai scriam acum o vreme, prepoziția pe a devenit cu adevărat obsesivă la români. Scriam că ea pare să indice, în zona subconștientului colectiv, o apetență pentru ierarhii și dominare. Şi, poate, suplimentar, un ton mai apăsat, mai răstit, mai aspru. Căci pe sună mult mai intens decât la, în, de…

Azi am găsit un exemplu atât de strident și de urât, că m-am oprit să-l notez:

Maftei – povestea pantofilor pe comandă Made in Romania

Un pantofar român a reușit să devină unul dintre cei mai bine cotați meșteșugari din Viena. Numele lui Alexandru Maftei apare în enciclopedia artizanilor europeni, pe același nivel cu firme mai vechi de 100 de ani. Cum se face un pantof pe comandă de lux la Piatra Neamț. (de la Style Report)

Încă din titlu, articolul e stâlcit: mai nou, se pare că lucrurile nu se mai fac „la comandă” ci „pe comandă”. De ce oare? Citește restul acestei intrări »

%d blogeri au apreciat asta: