cum ne adresăm în scrisori?

1 Septembrie, 2016

Articolul doamnei Rodica Zafiu „Vă rog, găsiţi ataşat…” (îl recomand călduros!), m-a animat să notez cîte ceva despre modurile de adresare în corespondenţa scrisă de astăzi.

Care sunt formulele corecte de adresare (salut) într-o scrisoare sau email?

orice scrisoare (electronică sau pe hîrtie) se începe cu una din posibilele formule:

„Stimată doamnă X,” / „Stimate domnule Y,”

„Dragă doamnă X, / Dragă domnule Y,”

„Dragă X,”

„Draga mea X, / dragul meu Y,”

„Dragii mei,”

(şi mai există diverse formule sofisticate, pentru cazuri în care scrii unui rege, ministru, sau alte persoane de rang extrem de înalt, de tipul „Sire,”)

Ce se întîmplă în realitate?

Tot studentul şi fel de fel de inşi necunoscuţi îmi trimit email-uri care încep cu „Bună ziua,…”

Nu ştiu cui i-a venit ideea asta la început, şi cum de a reuşit s-o răspîndească aşa de mult în spaţiul românesc!

În viaţa cotidiană, am fost cu toţii învăţaţi de mici să salutăm oamenii dimineaţa cu „bună dimineaţa” şi seara cu „bună seara”, şi nimănui nu i-ar trece prin cap să spună „Bună ziua” noaptea la 12.

Ei bine, cînd cineva îţi scrie un email la miezul nopţii, îl începe fix cu „bună ziua,…”.  Iar tu îl citeşti a doua zi dimineata, şi tot „bună ziua…” apare scris. Măcar să fi inventat cineva un program de email care să insereze un cod dinamic html, care să modifice acest salut verbal în funcţie de oră la care deschizi scrisoarea electronică, şi să-ţi afişeze corect, dimineaţă un „bună dimineaţa…” şi seara un „bună seara…”.

Deci nu, nu e deloc o idee bună să începi un email cu „bună ziua”!

În plus, ce e de remarcat, e că dacă în perioada interbelică oamenii încă se salutau cu sublinierea adresării personale, în comunism adresarea a devenit tot mai anonimă şi mai timidă, conformă cu intimidarea care a practicat-o sistemul politic împotriva societăţii.
Pînă în interbelic (şi poate şi pînă prin anii 50-60, însă tot mai rar) oamenii se salutau cu:

„Bună ziua, doamnă Popescu!”

sau, dacă nu ştiau cum o cheamă pe doamna respectivă, dar o cunoşteau din vedere, atunci spuneau:

„Bună ziua, doamnă!”

în comunism, s-a încetăţenit varianta:

„Bună ziua!”

şi atît! Fără „domnule” fără „Ionescu” în coadă. Poate asta s-a întîmplat şi pentru că nimeni n-avea chef să zică „Bună ziua, tovarăşe!”, şi ca să zică „Bună ziua, domnule!” risca să fie pîrît la securitate că foloseşte termeni burghezo-moșierești (rîdem noi acum, dar în anii 50 teroarea era atotprezentă şi fiecare avea cîte o rudă care a fost arestată pe baza unei reclamaţii mincinoase, şi care uneori nu s-a mai întors niciodată acasă…)

Veţi zice că ce, nu e nevoie să îi spui celui pe care îl saluţi pe stradă, şi „domn”, şi pe numele de familie, din moment ce te uiţi la omul respectiv şi saluţi cu „bună ziua”. Însă în tradiţia clasică, şi după o logică elementară, lucrurile arată altfel:

În primul rînd un salut trebuie adresat cuiva anume. Ai putea spune „bună ziua” mai multor oameni care se află pe stradă, să zicem în staţia de tramvai, în jurul domnului Ionescu, şi care te privesc toţi şi se întreabă: „puştiul ăsta vorbeşte cu mine?”. Dacă spui „bună ziua, domnule Ionescu” lucrurile sînt clare.

Dealtfel, însuşi termenul de „formulă de adresare” spune totul: ea indică cui te „adresezi”, deci la ce adresă trimiţi mesajul tău. Îi dai drumul în vînt, sau îl trimiţi cuiva anume (domnului/doamnei X)?

În al doilea rînd, a te adresa cu „domnule” şi cu numele de familie al persoanei e un semn de respect.

 

Articolul lui Lucian Boia, România lui „ca şi”. Mic studiu de sociologie a inculturii (contributors.ro, 5.12.2015) e mai radical decât aș fi îndrăznit eu vreodata să fiu, și deci m-a încântat: uite încă pe cineva care spune că evoluția limbii nu e automat de la bine la mai bine, și că poporul – chiar dacă nu putem decât să-i respectăm deciziile majoritare- nu are totdeauna dreptate!
Iată un fragment esențial:

Nimic nu e mai la îndemîna celor mulţi decît limba pe care o vorbim. În treburile sociale şi politice, poporul e suveran mai mult în teorie. Asupra limbii însă, suveranitatea lui e cît se poate de reală. Limba aparţine tuturor, în egală măsură. Şi cum cei care vorbesc la nimereală sunt mai numeroşi decît păstrătorii regulilor, direcţia nu e greu de anticipat: orice limbă, cu timpul, se deteriorează. Sau evoluează, dacă ne place să spunem aşa. Cînd o greşeală ajunge să fie împărtăşită de mai toţi, încetează să mai fie greşeală, şi devine la rîndul ei normă – pe care alte greşeli se vor grăbi să o încalce. E uluitor cum au reuşit strămoşii noştri să-şi bată joc de limba latină. Ovidiu, exilat la Tomis, sesizase deja o nepotrivire. Îl citez: „Aici eu sunt barbarul, pe care nimeni nu-l înţelege, iar proştii de geţi izbucnesc în rîs cînd aud vorbindu-se latineşte“. Pînă la urmă, „proştii de geţi“ au învăţat limba cuceritorilor, dar cum au învăţat-o, vai de capul lor. Româna e o latină stricată, stricată rău de tot. La fel ca toate celelalte limbi romanice. După cum sună franceza, galii, strămoşii francezilor de astăzi, trebuie să fi vorbit foarte amuzant latineşte, încă din primul moment.

Şi atunci, cum va arăta româna peste o mie de ani? Sunt tentat să zic că nu va arăta în nici un fel, adică nu va mai fi (nici o grijă, nici maghiara nu va mai fi). Dacă însă, în ciuda acestei poate prea sumbre previziuni, va continua totuşi să existe, cu siguranţă că va fi foarte diferită de limba română de azi. Textele noastre – admiţînd că vor mai interesa pe cineva, lucru îndoielnic – vor putea fi descifrate doar de erudiţi foarte specializaţi. Îmi place să cred însă că măcar ca şi-ul va străbate secolele, ca mărturie (ca şi mărturie) a civilizaţiei româneşti de început de mileniu.

Bine, veţi spune, să nu facem din ţînţar armăsar. Lasă-i să vorbească cu ca şi, dacă asta le dă sentimentul că se exprimă elevat. Ce e drept, ne zgîrie auzul (celor care încă îl mai avem), dar sunt necazuri mai mari astăzi în România. Pînă la ca şi, e de văzut cum o scoatem la capăt cu funcţionarea statului, cu clasa politică, cu corupţia şi cu sărăcia…

Pe de o parte, aşa e. Ca şi, în sine, este o afecţiune minoră. Supărătoare, dar minoră. Pe de altă parte, însă, nu e doar aşa. Fenomenul ca şi trebuie luat în considerare şi ca un simptom. Un simptom, printre multe altele, ale unei maladii grave, care e pe cale de a invada întreaga naţiune.

Maladia asta se numeşte confuzia valorilor. Pe vremuri, apele erau net despărţite între o elită de bună formaţie intelectuală şi o masă analfabetă sau semianalfabetă. O asemenea fractură socială nu e de idealizat, dimpotrivă, dar nu păcatele vechii Românii ne preocupă acum. Mă îndoiesc că printre intelectualii interbelici ai fi putut descoperi vreunul care să se exprime cu ca şi sau cu ca virgulă. A venit apoi comunismul care a dat de pămînt cu vechea intelectualitate şi a amestecat ce s-a mai ales din ea cu o nouă „elită“, extrasă (cam repede!) din masa aceea pînă mai ieri analfabetă şi semianalfabetă. A rezultat un inextricabil amestec de valoare şi nonvaloare care s-a perpetuat, şi chiar s-a amplificat, şi după căderea regimului comunist. Oamenii lui ca şi nu sunt neştiutori de carte. Au studii, au diplome, ocupă adesea poziţii cheie în societate, în sistemul politic cu deosebire, dar şi în viaţa intelectuală. Mă întreb, odată ce nu sunt capabili să-şi regleze puţin vorbirea românească, dacă nu cumva întreaga lor formaţie nu o fi tot de tipul ca şi?

propun englezisme noi!

19 Aprilie, 2015

ce-ati zice sa imbogatim limba romana, prea saraca in anglicisme?

De ex., as propune:

 

1. tine sus munca cea buna!

2. fugi pentru viata ta!

3. lucruri care ar trebui sa te gandesti despre.

(si lista ramane deschisa!)

 

V-ati prins deja care sunt sintagmele englezesti imitate? Daca nu, iata aici originalele calchiate:

1. keep up the good work!

2. run for your life!

3. things you should think about.

Radem noi, dar nr. 2 e deja de gasit in vreo 155 de locuri din web-ul romanesc.
Nr. 1 e o creatie memorabila a Dianei Marian (si e voit o gluma! ca sa fie clar!🙂 )

 

De data asta nu e vorba de o problema lingvistica, ci de una de creativitate.
Ar trebui sa tin un blog separat despre aceasta tema vasta, si nesfarsitele avataruri ale omului creativ. Dar, pana atunci, plasez aici acest text, care m-a impresionat profund cand l-am descoperit la Brain Pickings.

Despre perfectionism

Anne Lamott

iti pasa macar un pic ca inca esti dependent de a le face pe plac oamenilor, si ca inca pui necesitatile, problemele si cariera altora inaintea vietii tale creatoare si spirituale? Ca iti dai pe gratis intreaga ta viata, pentru a „ajuta” pe altii, si pentru a face impresie? Ei bine, ajutorul tau nu e de nici un ajutor, si nu isi atinge tinta.

E ok pentru tine ca amai sa scrii, sau ca amai orice care tine de chemarea ta spirituala si creatoare, doar pentru ca prioritatea ta e sa mergi la sala de forta, sau sa faci yoga cinci zile pe saptamana? Ai fi dispus sa dai una din acele zile inapoi, doar ca sa studiezi poezia? Sau sa ai o desteptare spirituala? Te-ai intrebat vreodata in ultima vreme: „cat de viu imi doresc eu sa fiu?”. Citește în continuare »

în presa de azi citim, de ex. la Hotnews, că partidele PDL și PNL au decis „să fuzioneze prin contopire”. Așa o prostie, mai rar s-a auzit. A fuziona e sinonim cu a se contopi. Deci sintagma „să fuzionezi prin contopire” e un pleonasm caraghios și nimic mai mult, scos de discursul public tot mai semidoct al bravei noastre națiuni. Că greșeli există peste tot în lume, dar diferența e că la noi, dacă cineva lansează o prostie care sună mai cu moț, în loc s-o cenzureze imediat, o preiau toți cu mare iureș și o transformă în regulă nouă a limbii. Citește în continuare »

Citesc astazi in scrisoarea saptamanala a României Curate urmatoarea fraza:

” Astăzi îi ducem Avocatului Poporului lista cu semnături. semnează și tu scrisoarea prin care îi cerem să sesizeze Curtea Constituțională pe Legea Educației.”

Exprimarea de mai sus e o traducere mot-a-mot a variantei engleze: „…we ask him to adress the court on the law of education”. Desigur că, ca și în alte cazuri, acest „on” e specific limbii engleze și nu se potrivește cu limba română absolut deloc. In limba română nu poți spune că faci o sesizare pe ceva. Ci o faci despre, referitor la ceva. Ce înțelege un român normal dintr-asa o frază ca cea de mai sus, e că avocatul poporului pare să se așeze pe legea educației și să facă, stând asa călare pe lege, o sesizare la curtea constituțională.

In mod normal, fraza de mai sus ar fi trebuit sa fie: Citește în continuare »

am descoperit azi intamplator o imagine de la revolutie (via situl Adevărul) afisata de situl asociatiei „21 Decembrie”, aici).

Incercand sa recunosc persoanele din poza, am realizat ca unele dintre ele apar identic in mai multe locuri. Uitandu-ma mai atent am constatat ca poza e editata pe calculator, si ca partea originala a pozei, din stanga jos, e acoperita cu un colaj in care s-au folosit fragmente din alte locuri ale pozei. Citește în continuare »

%d blogeri au apreciat asta: